În spatiul carpatic, primele mentiuni etnonime atestã un conglomerat de triburi tracice din care Herodot, în secolul al VI-lea î.Hr., mentioneazã unul distinct, cel al getilor, care locuiau la nordul Dunãrii. În izvoarele romane, getii sunt denumiti daci, conform afirmatiei geografului Strabo, din vremea împãratului Augustus (27 î.Hr. - 14 d.Hr.) - “dacii si getii vorbeau aceeasi limbã”. Centrul politic al civilizatiei geto-dacilor se afla în Muntii Orãstiei, la Sarmizegetusa (partea vestica a României actuale), iar gradul cel mai înalt al acestei civilizatii a fost atins în timpul regilor Burebista (cca. 80 - cca. 44 î.Hr.) si Decebal (87-106 d.Hr.).
În urma a douã rãzboaie purtate între anii 101-102 si 105-106, împãratul Traian transformã Dacia în provincie romanã. Pînã în jurul anilor 270-275, cînd Imperiul roman îsi retrage armata si administratia, Dacia cunoaste transformãri sistematice care o vor include în lumea romanã.
Între secolele IV si XIV, pe teritoriul de astãzi al României au trecut valuri diferite ca intensitate si prezentã de populatii migratoare. Triburi germanice, iraniene, slave si turcice si-au exercitat influentele asupra autohtonilor.
Prezente proto-române sunt atestate în izvoarele bizantine începînd cu secolele VII-VIII, dar prima formatiune statalã condusã de un român este cea a ducelui Gelu, din spatiul intracarpatic, atestatã de cronica Gesta Hungarorum la sfârsitul secolului al X-lea. La începutul secolului al XII-lea, dupã cucerirea spatiului intracarpatic de cãtre unguri si crestinarea lor, se formeazã principatul Transilvaniei. Formarea principatelor medievale românesti Moldova si Tara Româneascã are loc peste douã secole si jumãtate, între 1330 si 1350.
Desi spatiul românesc este unul periferic al celui european, el a împãrtãsit principalele valori europene ale timpurilor sale, dintre care crestinismul este cea mai pregnantã. Crestinismul ortodox s-a rãspândit în Tãrile Române sub influenta lumii bizantine.
Între secolele XIV si XVI, principi ca Mircea cel Bãtrîn, Stefan cel Mare, Vlad Tepes, Iancu de Hunedoara s-au alãturat aliantelor crestine ale Europei împotriva ascensiunii Imperiului otoman. În decursul secolului al XVI-lea, acesta controla Balcanii, Asia Micã nordul Africii, Orientul Mijlociu si ajunsese la portile Vienei. Pentru mai bine de jumãtate de mileniu, spatiul românesc s-a aflat si el sub influenta modelului cultural otoman.
Primele încercãri de desprindere de sub controlul turcesc si de întoarcere la valorile europene are loc începând cu secolul al XVII-lea, în timpul principilor Mihai Viteazul, Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir.
În perioada fanariotã, în secolul al XVIII-ea, se adânceste criza politicã, socialã si economicã a lumii otomane, iar reorientarea spre Europa Occidentalã era consideratã ca o cale de iesire din acea crizã. Din punct de vedere politico-militar, aliantele austro-ruse la care aderã si unii principi români, încep sã împingã Imperiul otoman în afara spatiului sud-est european.
La începutul secolului al XIX-lea, secolul natiunilor, si în spatiul românesc pãtrund ideile romantismului. Dezbaterile privind viitorul stat românesc au vizat unirea Moldovei cu Muntenia si crearea institutiilor care sã facã acest stat functional.
Datoritã reformelor întreprinse în timpul regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (1866-1914), a doua jumãtate a secolului al XIX-lea a însemnat una din cele mai faste perioade din istoria României. La sfârsitul celui de-al doilea rãzboi mondial, în 1918, teritorii din Rusia si Austro-Ungaria locuite în majoritate de români se uneau cu regatul României si formau ceea ce a fost denumit în epocã “România Mare”.
O continuare a cresterii economice si politice a României a avut loc în perioada interbelicã, în timpul regilor Ferdinand I (1914-1927) si Carol al II-lea (1930-1940).
Industria româneascã înregistreazã un salt cantitativ si calitativ, mai ales în domeniul extractiv, siderurgic, al constructiilor de masini. Stabilitatea politicã a permis cresterea nivelului de trai, în special datoritã investitiilor strãine. Regimul politic al democraþiei liberale si proprietatea privatã au constituit fundamentele societãtii românesti libere.
Dar în secolul XX, “secolul extremelor”, totalitarismul a fost prezent si în România. Mai întâi prin fascism, care s-a afirmat puternic în anii '30 si '40, si în timpul regimului maresalului Ion Antonescu. Dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, se instaura dictatura comunistã cu sprijinul direct al armatelor sovietice. Fascismul si în special comunismul au însemnat deportarea si lichidarea a sute de mii de oameni, pe lângã traumele rãzboiului.
Comunismul a însemnat încãlcarea celor mai elementare drepturi si libertãti ale omului, lichidarea proprietãtii private, anihilarea opozitiei politice si întemnitarea opozantilor, a intelectualilor, tãranilor, muncitorilor, a clasei de mijloc si a tuturor celor care i s-au opus.
Regimul comunist condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej (1947-1965) si Nicolae Ceausescu (1965-1989) a produs cele mai puternice mutatii sociale, a introdus practici staliniste, pe baza modelului politic marxist-leninist, de reprimare a disidentei, a luat mãsuri catastrofale din punct de vedere al politicii economice.
Din 1989, România a revenit treptat la democratie si la economia de piatã.